Într-o noapte-ndurerată
stam cu fruntea-ngândurată
Peste vechi hrisoave, scrise
de-nțelepți uitați acum.
Și, cum stam în aromeală,
mi-a părut c-aud pe sală
O ușoara ciocăneală
dinspre poarta de la drum,
Musafir, desigur, care
bate- poarta de la drum.
Asta-i tot, — o știu acum.

Da, și astăzi mai pot spune:
în decembrie era anume
Și orice răzleț tăciune
se înflăcăra-n stafie.
Doream ziua să răsară.
în zadar cerșeam uitare.
Din citanie, alinare,
liniște cătam să-mi vie,
Liniște pentru Lenore
ce-ntre noi n-o să mai vie;
Morții-s morți și nu învie.

Foșnetul de falduri grele-n s
stacojiii» perdele
Mă cuprinse, îmi încinse
Inima înspăimântată;
Vrând s-a potolesc în tine,
îngânai, tăcut, în mine:
„E un musafir ce vine
și-n curând iar o să bată,
O ființă care vine
ca la ușa mea să bată,
Dar, am priceput îndată!”
Și, mai îndrăzneț cum fosta-m
m-am gândit acum ce rost-am
Și am zis: „Să am ertare
daca n-am răspuns de mult,
Dar atunci chiar ațipisem,
ciocăneala n-auzisem.
Doar prin vis de o ghicisem
și prinsesem s-o ascult”.
Și, tâcând, din clanță ușa
de perete eu am smult;
Besnă doar, nimic mai mult.

Besno m-a cuprins în teamă
și pierdusem orice samă;
Aiuram, cum nu-ndrăsnise
s-aiureze cineva.
Dar tăcerea ne-ntreruptâ
biruise fără luptă,
Doar o șoaptă stinsă, suptă,
numele Lenor’ grăia;
Îl grăisem eu, și-un echo,
slab, de mi-l înapoia,
Și-asta-i tot ce s-auzea.

M-am întors atunci în casă;
inima-mi bătea să iasă,
Când, deodată, ciocăneala
se-auzi mai hotărât.
Negreșit că ce se-ntâmplă
se întâmplă la ferestre,
Haide, să vedem ce este —
să aștept mi s-a urât!
Inimă, te potolește —
să aștept mi s-a urât!
Vintul este — doar atât.
Deschisei fereastra bine
când, cu filfiiri și schime
Nimeri semeț un corb din
sfinte vremuri de-odinioară;
Nu făcu o ploconeală,
naintă fără sfială
Și cu boierească fală
se-așeză, așa-ntr-o doară
Peste bustul, palid noaptea,
de la ușe, — într-o doară,
Sta tihnit — atâta doară.

Pasărea ca abanosul
îmi batjocorea ponosul.
Neclintită stând, în dosul
bustului, îngândurată.
„De pleșuva-ți creastă-i roasă,
cred că firea-ți nu-i fricoasă.
Arătare-ntunecoasă
dintr-o țară înnoptată;
Spune-mi, cum ești poreclit tu
în domnia înnoptată!”
zise corbul: „Niciodată!”

M-am mirat s-aud jivină
rostind vorbă așa deplină.
Deși vorba-i nu fusese
cu vre-un tâlc sau însemnată;
Dar nu-i minte să gândească
cum o ființă omenească
Vreodat-o să găsească
în odaie așezata
Pasăre, pe bustul palid
din odaie așezată,
și cu nume „Niciodată”.
Însă corbul îndărătnic
stând acolo, negru sfetnic,
Doar o vorbă își îngână-n
mintea lui îngurată;
Alt nimic nu mai grăiește,
nici o pană nu clintește, —
Pân-ce sufletu-mi șoptește :
„Ceata lui este plecată;
Mâine va pleca și dânsul
ca Nădejdea ce-i plecată”;
zice corbul : „Niciodată”.

M-am crucit văzând cum dânsul
așa clar mi-a dat răspunsul.
„Oh, desigur, tot ce spune
e doar vorbă învățată;”
Un stăpân el părăsit-a
care-l urmărea ursita
Și la dânsul auzit-a
vorba-aceasta ’ntârziată,
Vorba-aceasta, cea din urmă,
de nădejde ’ntîrziată:
„Niciodată — niciodată”.

Dar, simțind cum corbul râde
de durerea-mi, ca un gâde,
Un fotel eu așezat-am
În odaia blestemată.
Și ’ntinzându-mă într’însul
înecând în pieptu-mi plânsul,
Socotii, ce-o fi vrând dânsul,
și cu vorba-i repetată,
Ce-o fi ’nțelegând el, corbul
negru ’n vorba repetată
Croncănind un „Niciodată”?

Cufundat îa cugetare
amețeam în nemișcare ;
Stam, cătând în ochii care
sfredeleam făptura-mi toată.
Dar odihnă nu găsisem.
deși capul îmi proptisem
De fotel, și amorțisem,
supt lumina ’mprăștiată
Că ’n fotel, acum simțisem
supt lumina ’mprăștiată
Nu va sta ea niciodată.